În vara anului 1940, beneficiind de sprijinul Uniunii Sovietice și al Germaniei, guvernul bulgar și-a intensificat pretențiile revizioniste față de România.Concomitent, Germania, mai ales, și-a sporit presiunile asupra României, la 31 iulie 1940 Wilhelm Fabricius, prezentând lui Mihail Manoilescu, ministrul român al Afacerilor Străine, o foiţă de hărtie de culoare verde cu următorul text: „Führer-ul socotește retrocedarea Dobrogei de sud în graniţa de la 1913, inclusiv Silistra și Balcicul, ca o soluţie extraordinar de loială și de dreaptă, care trebuie acceptată pur și simpluî el însuși a dat bulgarilor sfatul să nu pretindă mai mult, așa ca să nu intre într-un sistem de tărguieli cu românii”. Uluit, acesta a apreciat că o asemenea intervenţie avea „un adevărat caracter de sentinţă arbitrară”, cu atât mai mult cu cât era „absolut sigur că de această comunicare au luat act și bulgarii”.În acest context, la 3 august 1940, Victor Cădere, ambasadorul român la Begrad, s-a întâlnit, la Sofia, cu primul-ministru bulgar și cu ministrul de Externe, făcând cunoscut că românii erau de acord să cedeze Cadrilaterul, dar doreau să păstreze Silistra și o suprafaţă de circa 2 000 kmp, între vechea frontieră, litoralul Mării Negre și o linie care ar fi plecat de la vest de Balcic spre nord.
„Din nenorocire – continuă Mihail Manoilescu – bulgarii erau încurajaţi de toată lumea în rezistenţa lor și anume nu numai de puterile Axei, ci și de ministrul Angliei la Sofia. Cât despre ministrul U.R.S.S., el propune chiar o frontieră comună între Bulgaria și Rusia prin împărţirea Dobrogei românești”.Ca urmare, ministrul de Externe bulgar a refuzat să trimită delegaţi la București înainte ca românii să recunoască „cedarea integrală a Cadrilaterului”și să se întâlnească cu minsitrul de externe român.În faţa acestei situaţii, încercând să schimbe decizia germană, ministrul român al Afacerilor Străine a trimis câte un Memorandum lui Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano în problema Cadrilaterului, fapt care a creat iritare la Berlin, subsecretarul de stat și șeful protocolului refuzând să primească documentul și să-l înainteze ministrului de Externe german.Mai mult, a comunicat că „ar fi cu totul împotriva intereselor României dacă am mai stărui în acestă chestiune în care Hitler și-a spus cuvântul fiindcă aceasta ne-ar dezavantaja la tratativele mult mai importante pe care le avem cu Ungaria”.
Pe aceeași linie, ziarul „Berliner Boersenzeitung” avertiza categoric (2 august 1940), prin articolul „Fals eroism”, semant de Karl Megerle: „Ceea ce nu se face astăzi nu va fi mâine ușor de făcut și se plătește, de regulă, foarte scump”. În aceeași zi, subsecretarul se stat Weiszacker a cerut ambasadorului roman la Berlin ca România să înceapă cât mai curând și să finalizeze cât mai repede tratative directe cu Ungaria și Bulgaria.Presiuni asemănătoare a făcut, la București, și ministrul german, Manfred von Killinger.În faţa acestei situaţii, guvernul român, precizează Mihail Manoilescu, a reluat „cu și mai multă energie încercarea de a obţine de la bulgari renunţarea lor la Silistra și litoralul Mării, inclusiv Balcicul”.În acest sens, la 12 august 1940, Ion Gigurtu și Mihail Manoilescu au convocat pe ministrul bulgar la București căruia i-au declarat că „noi considerăm Cadrilaterul în această clipă, după recomandarea cu caracter de quasi arbitraj a Führer-ului ca fiind deja retrocedat Bulgariei și formulăm problema invers, și anume, dacă bulgarii înţeleg să dea un gaj de prietenie pentru noi lăsându-ne o porţiune din Cadrilater (Silistra și Coasta, inclusiv Balcicul), atrăgând atenţia că preferinţa noastră merge spre Coastă cu Balcicul.
Dacă Bulgaria nu cedează nimic din poziţia pe care o are graţie unei conjuncturi, tot o conjunctură poate într-o zi să schimbe situaţia”.Refuzul guvernului bulgar a sosit la 14 august.Peste două zile guvernul român a elaborat un Memoriu asemănător în care arăta că „împăcarea definitivă a poporului bulgar cu cel român nu poate fi concepută altfel decât prin dovezi de comprehensiune date de amăndouă părţile”.Documentul a fost înmânat ministrului de Externe bulgar, la 17 august, de către ambasadorul român la Sofia, Eugen Filotti, care a fost primit în audienţă și de regele Boris al III-lea. Și de această dată propunerile românești au fost respinse. Cu toate acestea, în Bulgaria se manifesta nervozitate, întreţinută de manifestări cu caracter revizionist. Referindu-se la o emisiune a postului de radio Sofia, care în cadrul unui program muzical a transmis compoziţia „Epopeea Turtucaei” și reportajul „Frumuseţile litoralului Mării Negre”, în care s-a insistat asupra pitorescului zonei Balcic-Caliacra, N.Batzaria se întreba, într-un articol publicat în ziarul „Universul” din 16 august 1940:
„Nu sunt oare acestea gesturi și manifestaţiuni cel puţin inoportune în aceste zile când este vorba să se stabilească, într-o atmosferă serioasă, raporturi de bunăvecinătate între România âi Bulgaria? Socotim că răspunsul este cuprins în întrebarea însăşi”.
Pentru a calma spiritele, primul ministru bulgar a precizat, într-o cuvăntare rostită în faţa redactorilor principali ai ziarelor din Sofia, că „este necesară liniștea și mult sânge rece” și a asigurat că „ guvernul face tot posibilul pentru apărarea intereselor ţării și nu va scăpa nimic din vedere care ar putea duce la justa rezolvare a problemelor importante puse la ordinea zilei”.În acest timp în România se manifesta deja resemnarea, atenţia principală fiind îndreptată spre graniţa de vest a ţării, unde Ungaria, sprijinită și ea de Germania și Italia, făcea aceleasi demersuri pentru cedarea nordului Transilvaniei.În acest context, au început, la Craiova, la 19 august 1940, tratativele româno-bulgare. Delegaţia română a fost formată din Alexandru Cretzianu, secretar general al Ministerului Afacerilor Străine, Horia Grigorescu, primarul municipiului Constanţa, generalul Gheorghe Potopeanu și Henri G. Meitani, iar cea bulgară de Svetoslav Pomenov, ministru plenipotenţiar, generalul Gh. Popov, comandantul garnizoanei Varna, Th. Papazoff, fost membru al Curţii de Casaţie, Anghelov, secretar general al Ministerului de Interne, Alex. Molov, director general al datoriei publice.Ele au fost primite cu satisfacţie de presa bulgară („Dness”, „Dnevnik”, „Slovo”, ,,Mir” etc.). Publicaţia ,„Mir” a apreciat că „După 27 de ani relaţiile româno-bulgare sunt îndreptate pentru prima oară pe calea cea justă”, iar „Zaria” a informat că „Anunţarea iminentă a definitivei rezolvări a chestiunii Dobrogei meridionale provoacă o profundă satisfacţie morală tuturor bulgarilor”.În schimb, presa română a consemnat extrem de sumar evenimentul, ziarul „Universul” consemnând, la 30 august: „Se pare că un spirit de înţelegere reciprocă a complexelor situaţii însufleţește cele două delegaţii și că toate problemele conexe în legătură cu chestiunile fundamentale își vor găsi și ele o fundamentală dezlegare”.La indicaţia ministrului român al Afacerilor Străine, Alexandru Cretzianu a ţinut, la deschiderea dezbaterilor, un discurs glacial. Referindu-se la clauza de amiciţie pe care bulgarii doreau să o insereze în tratat, Mihail Manoilescu prezintă astfel, în memoriile sale, discuţia dintre cei doi șefi de delegaţii: „Alexandru Cretzianu: Situaţia este acum schimbată și nu din vina noastră. Nu văd cum s-ar putea concepe un tratat de amiciţie în momentul în care se refuză chiar a se discuta punctul de vedere atât de moderat care a fost înfăţișat de noi în chestiunea teritorială.Opinia publică românească ar considera desigur aproape ca o batjocură să se vorbească de amiciţie în asemenea momente. La replica lui Pomenov: Dar Dvs. respingeţi amiciţia bulgară?, Cretzianu i-a răspuns: Dvs. sunteţi aceia care respingeţi amiciţia română, arătându-vă intransigenţi și insistând asupra unor soluţiuni care nu pot fi privite decât cu cea mai adâncă nemulţumire de opinia noatră publică”.În cadrul dicuţiilor dintre delegaţii militari, generalul Gheorghe Potopeanu și-a exprimat dorinţa ca discuţiile să fie finalizate operativ, precizănd: „La ce bun să ascundem că fiecare dintre noi mai avem și alte probleme de rezolvat, poate mult mai importante?
Avem deci un egal interes de a termina repede. Dar repede nu va să zică precipitat. Și apoi esenţialul este de a încheia repede textele nu de a da peste cap execuţia”. Pentru a determina volumul mișcărilor de populaţie și materiale generalul Potopeanu a propus să se ia ca bază de discutat că erau de transferat 50.000 de români și 50.000 de bulgari, dispuși pe o suprafaţă de circa 1.500.000 ha.Concomitent, generalul român a mai precizat că „în timp ce bulgarii din nordul Dobrogei puteau fi aduși direct în Cadrilater, unde se găseau disponibile gospodăriile românilor transferaţi, aceștia din urmă trebuiau duși iniţial într-o zonă de primă destinaţie la vest de Dunăre și apoi să li se repartizeze noi așezări”.Întrebându-l pe generalul Popov care este intervalul de timp în care credea că se va putea efectua transferul de populaţie și materiale, acesta a răspuns: „Șase luni”. La precizarea că Pomenov ceruse 10 zile, generalul bulgar a precizat că acesta se referise „numai la timpul necesar pentru retragerea armatei române”.În legătură cu traseul frontierei, generalul Potopeanu a precizat că granița din 1913 prezenta două intrânduri (în sectoarele Cranova și Pădureni) de unde se putea controla extrem de ușor un spaţiu mare din teritoriul românesc. Ca urmare, a sugerat, „din proprie iniţiativă”, ca guvernul bulgar să aibă iniţiativa fixării viitoarei frontiere la sud de aceste intrânduri, care cuprindeau 6-7 sate. La 30 august 1940, generalul Popov a făcut cunoscut că și-a informat guvernul despre această problemă și a fost mandatat să comunice că „îndată după ratificarea tratatului și încă înainte de terminarea lucrărilor Comisiei mixte pentru delimitarea frontierei, guvernul bulgar va propune celui român un acord special care să nu se refere decât la rectificarea în chestiune”.În timpul discuţiilor din acea zi, generalul Potopeanu a mai rugat delegaţia bulgară să intervină pentru a se pune capăt atacurilor bandelor înarmate de comitagii din sudul Dobrogei, precizând că altfel, declaraţiile de bună vecinătate „sună fals”.
Generalul român avea în vedere o Notă a Secției 3 operații a Marelui Stat Major din 17 august 1940, care consemna: „În ultimul timp, atacurile bandelor de comitagii în Dobrogea desfășoară o vie activitate, având drept rezultat: jafuri, omoruri, deprimarea populației locale”.Generalul Popov a răspuns că a fost și continuă să fie „un dușman neînfricat al acestor banditisme și că va cere la Sofia să se ia cele mai severe măsuri împotriva lor”.După ce, la 24 august, s-a ajuns la un acord de principiu, în perioada următoare șefii celor două delegaţii nu au ajuns la un punct de vedere comun în ceea ce privește ziua „J” (începerea evacuării). La propunerea delegaţiei române, din 29 august, ca delegaţii civili bulgari destinaţi a lua în primire bunurile imobiliare publice să intre în Cadrilater la 26 septembrie 1940, iar armata română să părăsească teritoriul la 1 octombrie, Pomenov a comunicat că guvernul bulgar cere evacuarea Cadrilaterului până la aceeași dată ca și Ardealul de nord.Deși discuţiile ajunseseră la un moment dat într-un punct mort, cele două delegaţii au încheiat (31 august 1940) un Acord asupra modalităţilor de evacuare și transfer a Cadrilaterului, o Declaraţie cu privire la acord și au stabilit pe o hartă (1/200.000) cele patru zone de transfer și evacuare, respectiv de ocupare de către trupele bulgare. Discuţii în legătură cu tratativele de la Craiova au avut loc și în Consiliul de Coroană din 23 august 1940, unde Constantin Argetoianu, după ce a întrebat „De ce atâta grabă?” și a precizat: „Nu suntem în faţa unui ultimatum, totuși capitulăm. E primejdios precedent pentru negocierile cu Ungaria, ne slăbim argumentele”.I-a răspuns ministrul de Externe, Mihail Manoilescu: „Recomandările Axei, mai ales ale Berlinului, explică această grabă”.
Cu același prilej, făcând notă discordantă cu ceilalţi participanţi,istoricul Nicolae Iorga a declarat tranșant: „Cu privire la Cadrilater eu sunt naţionalist, nu expansionist, anexarea Cadrilaterului a fost o greșală. Eu am fost împotriva anexiunii la timpul său. E justificată retrocedarea către Bulgaria. Dacă câștigăm prin aceasta o prietenie, prietenia ne este scump plătită. Românii să fie aduși acasă”. În dezacord cu marele istoric, Ion Nedelescu preciza, în „Universul” din 3 septembrie 1940, că „Dobrogea n-a aparţinut niciodată Bulgariei și n-a fost cândva bulgară nici din punct de vedere etnic (ca populaţie locuitoare), nici din punct de vedere politic (ca stăpânire)” și concluziona: „Dacă apropierea româno-bulgară cere neapărat să fie săvârșită cu preţul unei știrbiri de prestigiu și de teritoriu nici o clipă însă să nu se uite că acesta este adevărul adevărat în privinţa caracterului românesc al Dobrogei noastre româneșți”. Tratatul de la Craiova, semnat la presiunea Axei, in special a Germaniei, prevedea cedarea celor doua judete Bulgariei, cu schimb obligatoriu de populatie. “In conformitate cu art.3 din tratat, părţile contractante au căzut de acord a proceda în termen de trei luni, la un schimb obligatoriu între supuşii români de origine etnică bulgară din jud. Tulcea şi Constanţa şi supuşii români de origine etnică română din jud. Durostor şi Caliacra. In privinţa proprietăţilor imobiliare ce aparţineau supuşilor români de origine etnică bulgară şi care trebuiau să părăsească România, acestea erau considerate ca bunuri abandonate şi deveneau proprietatea statului român. Proprietăţile imobiliare rurale ale românilor obligaţi în virtutea acordului să părăsească teritoriile transferate Bulgariei, deveneau proprietatea statului bulgar. Proprietăţile imobiliare urbane rămâneau proprietate privată a acelor proprietari şi supuse legilor ţării unde erau situate. Prin dispoziţiile art.4 din tratat, statul român s-a obligat să ia în sarcina lui despăgubirile românilor care părăseau bunurile rurale situate pe teritoriul Bulgariei, iar statul bulgar s-a angajat să despăgubească pe cetăţenii români de origine etnică bulgară care părăseau judeţele Tulcea şi Constanţa”.
Dintr-o situaţie întocmită de Biroul Străini Paşapoarte, rezultă că din judeţul Tulcea urmau să fie evacuate 45.000 persoane care erau considerate de origine bulgară la recensământul din anul 1930; nu se evacuau bulgarii căsătoriţi cu românce.Prin evacuarea populaţiei române din jud. Durostor şi Caliacra s-au abandonat 204.672 ha. teren arabil şi 18.760 gospodării agricole; s-au evacuat din Cadrilater 21.897 capi de familie din care numai 18.919 au fost proprietari agricoli, restul fiind proprietari urbani fără pământ, funcţionari.In schimb, în urma evacuării populaţiei bulgare din judeţele Constanţa şi Tulcea, au rămas 124.267 ha. teren arabil din care 58.413 ha în Constanţa şi 55.854 ha în judeţul Tulcea; au rămas 11.774 imobile din care, în judeţul Constanţa 5506 iar în judeţul Tulcea 6268.
Mareşalul Ion Antonescu 